Cărțile care prind viață

A trecut aproape un an de când m-am mutat aici, în Paris. Am avut o oportunitate și am acceptat-o, așa că acum lucrez la una dintre băncile bine cotate și aș putea spune că lucrurile merg bine pentru mine. În plus, orașul acesta este absolut fascinant, este extraordinar de viu, de cald și de primitor și mă face să înțeleg, cu fiecare zi petrecută aici, de ce este numit orașul luminilor și al dragostei!

Serile obișnuiesc să mi le petrec hoinărind pe străzi, amestecându-mă printre oameni și încercând să gust din viața orașului. Atunci când obosesc, mă opresc la una dintre cafenelele pe care le găsești la tot pasul și care sunt tot timpul pline de parizieni și turiști care savurează o cafea sau un pahar de vin roșu. Am întotdeauna cu mine o carte și îmi place enorm să citesc într-unul dintre localurile cochete de străzile Parisului sau chiar pe malul Senei. Mi-am adus cu mine întreaga mea colecție de cărți de la Nemira, cele mai multe dintre ele fiind romane SF și fantastice. Cărțile astea reprezintă o mare pasiune a mea și obișnuiesc să le citesc și recitesc cu mare plăcere, chiar și de trei sau patru ori. De câte ori am ocazia, îmi îmbogățesc colecția cu noile apariții și sunt tare, tare mândru de ea!

De la o vreme, însă, lucrurile au început să ia o turnură nouă pentru mine. Acum câteva luni a sosit în firmă o colegă nouă, tot din București și care, printr-o întâmplare similară cu a mea, a ajuns să lucreze aici. Este înaltă, subțire, cu părul cârlionțat și foarte jucăuș și are niște ochi negri pătrunzători. Ne-am cunoscut chiar de când a sosit și obișnuim să vorbim mult când suntem la serviciu, râdem și ne povestim o grămadă de întâmplări petrecute în țară. Se vede treaba că ne este cam dor de casă… Ea lucrează într-un alt departament, dar pe același etaj cu mine, așa că o văd de la biroul meu și, de multe ori, mă trezesc privind-o minute în șir. Câteodată privirile ni se întâlnesc iar eu cobor capul vrând să las să pară că este doar o întâmplare. Îmi găsesc tot felul de motive ca să îmi fac de lucru pe lângă biroul ei, doar pentru a mai schimba câteva cuvinte cu ea. Ce mai, cred că m-am îndrăgostit!

Mi-am propus de o mie de ori să o invit în oraș într-o seară, dar îmi este imposibil să fac acest prim pas. De multe ori mai zăbovim după terminarea programului să vorbim și simt că așteaptă să spun ceva. Dar eu parcă încremenesc și, deși îmi aud vocea interioară îndemnându-mă, rămân mut și, în cele din urmă, o aud spunând, fără să am nicio replică, „Atunci, seară bună și pe mâine!”. Simt în acel moment o furtună în suflet, sunt furios pe timiditatea mea și îmi promit că data viitoare o să fie altfel. Dacă aș știi ce cuvinte să rostesc…

Să vedeți ce coincidență! Una dintre cărțile mele din colecția Nemira se numește „Bună seara, Melania!”. Exact așa se numește și ea, Melania… Nu-i așa că este un nume minunat? În mai multe seri am vrut să iau telefonul și să o sun dar, după Bună seara, Melania”, nu știu cum să continui… Așa că am scos cartea din bibliotecă, am pus-o la vedere și mă uit tot timpul la ea în încercarea de a descoperi și restul cuvintelor.

În seara asta am ajuns acasă mai devreme ca de obicei și m-am tolănit pe canapea încercând să citesc ceva. Numai că rândurile îmi joacă pe carte, nu pot să mă concentrez deloc, termin o pagină și îmi dau seama că nu am înțeles absolut nimic. Am închis ochii și am început să mă gândesc la ea. Oare când voi avea curajul să fac primul pas? Eram sigur de ceea ce simt pentru ea, atunci de ce nu puteam face primul pas? Deodată am auzit un foșnet puternic prin cameră. Am rămas încremenit! Cărțile mele din colecția Nemira începuseră să zboare prin casă de parcă erau apucate iar cuvintele ieșeau din paginile cărților prinzându-se într-o horă nebună. După ce au făcut câteva ture prin cameră, câteva dintre cărți s-au aranjat într-un fel de formație și s-au apropiat de mine. Am rămas uimit de mesajul pe care mi l-au transmis…

Am tresărit puternic! Visasem oare? Cărțile mele dragi se hotărâseră să îmi dea o mână de ajutor! Pentru că, de data asta, rămăsesem la propriu, fără grai, am pus mâna pe telefonul mobil și i-am scris Melaniei exact mesajul pe care mi-l revelaseră cărțile care prinseseră viață.

Bună seara, Melania! La asfințit, îți dau întâlnire la Elysee. Te voi aștepta și vreau ca în seara asta să nu ne uităm la ceas.”

Apoi, inspirat parcă de o muză invizibilă, am luat din bibliotecă cartea „Iubirea secretă”, de Paola Calvetti, am deschis-o și am scris pe prima pagină o declarație de dragoste pe care aveam impresia că cineva mi-o șoptește la ureche…

Ne mira pe amândoi zilele trecute faptul că gândim la fel și ne trezim de multe ori spunând aceleași cuvinte, în același timp… Ce dovadă mai bună poate fi că simțim ceva unul pentru celălalt? Poate doar strălucirea din ochii tăi atunci când mă privești! Și știu că tu aștepți să fac primul pas. De astăzi nu mai vreau să fii iubirea mea secretă, vreau să îți spun ce simt și să strig lumii întregi că… m-am îndrăgostit de tine!

Am luat cartea, mi-am înșfăcat haina și am pornit în goană spre palatul Elisee. În seara asta sunt pregătit să îi vorbesc despre dragostea ce i-o port! Sunt atât de emoționat… Voi ce credeți, va veni?

Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2012.

Tagged , , . Bookmark the permalink.

Comments are closed.