Legenda colierului din Saint-Dyé-sur-Loire

Valea Loarei este un loc care farmecă pe oricine o vizitează, atât prin peisajele care îți taie respirația, dar și prin locurile încărcate de istorie și marcate pentru eternitate printr-un șir nenumărat de castele și opere de artă de o frumusețe neasemuită. Această regiune este astăzi una dintre cele mai vizitate din Franța, turiștii fiind fascinați de poveștile pe care aceste locuri par să le istorisească la fiecare pas, fie că este vorba despre lupte sângeroase, asedii, povești de dragoste cu prinți și prințese sau intrigi țesute cu multă imaginație. Există multe legende legate de aceste locuri deosebite și de oamenii care au trăit aici.

O astfel de legendă povestește despre un sat modest din secolul al XVI-lea, numit Saint-Dyé-sur-Loire, aflat pe malul stâng al Loarei, străbătut de străzi înguste, străjuite de multe fântâni. Oamenii de aici duceau o viață grea, plină de nevoi, dar nu aceasta era cea mai mare grijă a lor, întrucât se obișnuiseră cu traiul lor modest. Ceea ce îi întrista cel mai tare era faptul că, deseori, satul lor era scena unor lupte care nu le aparțineau, ci erau izvorâte din dușmănii ale nobililor francezi care își disputau orgoliile antrenând în ele și viețile oamenilor simpli. De multe ori, satul era devastat, casele incendiate iar sătenii, în afară de a lupta până la ultima suflare, nu puteau face mai mult deoarece nu aveau posibilități pentru a ridica fortificații care să le ofere protecție în calea cotropitorilor.

Castelului ChambordMândria cea mai mare a satului era legată de faptul că locuitorii de aici au contribuit la construirea Castelului Chambord care, așa cum suna ordinul regelui Francisc I, trebuia să fie cel mai frumos și impunător castel din câte existau până atunci. De fapt, chiar aici în sat, au fost găzduite materialele necesare construirii castelului la care au muncit aproape toți bărbații din comunitate.

Membrii familiei Geroux au trăit aici dintotdeauna, la fel precum părinții sau bunicii lor. Acest sat era locul lor, era tot ce aveau, împreună cu o căsuță care în ultima vreme se cam dărăpănase și care avea nevoie de reparații, mai ales că se apropia iarna. Dar nu aveau bani pentru așa ceva, abia reușeau să-și ducă traiul de pe o zi pe alta, iar părinții se abțineau de multe ori pentru a le păstra mâncare pe săturate celor doi copii ai lor, o fată și un băiat, pe nume Catherine și Nicolas. Aceștia obișnuiau să umble ore întregi pe malul Loarei sau prin pădurile minunate aflate la mică distanță de satul lor, râzând și zbenguindu-se până ce întunericul îi gonea acasă.

ColierÎntruna din zile, copii au avut, însă, parte de o mare surpriză. Pe când alergau pe lângă râu, lui Nicolas i-a fost atrasă privirea de ceva care strălucea puternic printre firele de nisip de pe mal. S-au apropiat și, spre marea lor uimire, au descoperit un colier cum nu mai văzuseră niciodată. Au rămas cu gura căscată, nu le venea să creadă! După ce a îndrăznit să-l atingă, Catherine și-a pus colierul la gât și, dintr-o dată, s-a simțit transformată într-o prințesă. Parcă zbura, niciodată nu văzuse sau purtase ceva mai minunat! În soarele amurgului, reflectat în apa râului, colierul strălucea de îți lua ochii. Au stat și s-au sfătuit ce să facă cu el și, în cele din urmă, s-au hotărât să îl ducă acasă și să îl arate părinților.

Mama aproape că era să leșine când a văzut minunăția adusă de copii. Tatăl, în schimb rămăsese mut, nu scotea nicio vorbă. Știa că, mai mult ca sigur, bijuteria fusese pierdută de una dintre curtezanele de la castel, sau poate chiar de prințesă. Sindrofiile se țineau una după alta la minunatul castel și, după terminarea lor, petrecăreții obișnuiau să iasă călare pentru o idilă prin împrejurimi.

Tatăl știa că avea de luat o hotărâre grea. Dacă ar fi păstrat colierul, l-ar fi putut vinde și viața lor ar fi putut deveni una lipsită de griji. Ar fi avut bani să repare casa și să aibă ce mânca pe îndestulate pentru tot restul vieții. Dar știa că bijuteria nu le aparține și că ar trebui să o returneze celei care o pierduse. În noaptea care a urmat nici unul dintre ei nu a putut să închidă un ochi… Când a sosit, în sfârșit, dimineața, știau ce aveau de făcut.

Drumul spre Castelul ChambordTatăl, împreună cu Nicolas, s-au îmbrăcat dis-de-dimineață și s-au pregătit pentru a parcurge cât mai repede cei 5 km până la castel. Fetele i-au urmărit cu ochii plini de lacrimi până ce au dispărut la capătul străduței. Mama a strâns-o în brațe pe Catherine, șoptindu-i că au luat decizia corectă și că nu trebuia să fie supărată.

Cei doi au ajuns la castel când soarele abia dacă se ridicase de-o suliță pe cer și au bătut la poartă, cerând să vorbească cu prințul. Gărzile s-au înduplecat să îi lase să intre abia după ce le-au arătat colierul. Astfel, au ajuns să îl întâlnească pe prinț, căruia i-au povestit toată tărășenia. Acesta a rămas uimit când a văzut bijuteria! Era colierul pe care i-l făcuse cadou iubitei lui de ziua ei și pe care, într-adevăr, aceasta îl pierduse în timpul unei plimbări pe râu împreună cu prințul. Se întorseseră și încercaseră să îl găsească, fără reușită, însă, iar ea era foarte tristă din cauza acestei întâmplări.

Prințul, impresionat de gestul lor, i-a întrebat plin de bucurie cum poate să îi răsplătească pentru că îi găsiseră și aduseseră înapoi colierul. Tatăl a răspuns că nu este nevoie de nicio răsplată. Dar, cum prințul insista, a îndrăznit să-i spună că satul lor era foarte vulnerabil în calea armatelor și că le-ar prinde bine dacă ar avea niște întăriri și i-a cerut prințului permisiunea să folosească o parte din materialele rămase în urma construcției castelului. Prințul i-a acceptat imediat cererea și, mai mult, a trimis chiar câteva gărzi de la palat să supravegheze construcția și a ordonat să li se dea tot ce au nevoie pentru fortificarea satului.

Fortificatii Saint-Dyé-sur-LoirDupă câteva luni de muncă asiduă, la care toți sătenii au participat cu mic, cu mare, zidurile satului au fost fortificate cu 14 turnuri circulare și 6 turnuri gemene care flancau cele 3 intrări în oraș: Porte de Blois, Chambord și Porte d’Orléans. De atunci, satul a fost mult mai în siguranță și a rezistat atacurilor fiind astăzi unul dintre cele mai pitorești locuri de pe Valea Loarei și care a fost vizitat de-a lungul timpului de mari personalități cum ar fi La Fontaine, Molière, D’Artagnan sau Maréchal de Saxe.

Puțini mai știu, însă, că locul acesta și-a păstrat originalitatea și frumusețea datorită colierului găsit de copiii familiei Geroux. Aceștia nu s-au gândit numai la binele lor, ci la cel al comunității din care făceau parte și, datorită gestului lor, au oferit siguranța de care aveau nevoie oamenii din satul Saint-Dyé-sur-Loire!

Și-am încălecat pe-o șa

Și v-am spus legenda așa!

Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2012.

Tagged , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Legenda colierului din Saint-Dyé-sur-Loire

  1. Superbă legenda! Felicitări!

    • Multumesc, Cristina! Si legenda ta este foarte reusita. Si vrei sa stii ceva? Prima varianta de legenda pe care am vrut sa o scriu era exact despre Diane de Poitiers!!! Poti sa crezi asa ceva? 🙂