Povestea Scufiței Roșii corporatiste

Copilăria a trecut de mult… Parcă a fost acum o sută de ani când mă trimitea mama cu coșulețul de bunătăți la bunica mea, care stătea tocmai în capătul celălalt al pădurii. Am trecut cu bine prin toate peripețiile mele cu lupul cel rău. Cu ajutorul vânătorului, bineînțeles. Am și rămas buni prieteni. E un om extraordinar, care ar putea fi orice, chiar și profesor sau ministru, numai că, fiind brânză bună în burduf de câine, a preferat să nu se complice și să aibă o viață tihnită, în mijlocul naturii, departe de orice stres. Mă rog, treaba lui. Eu, însă, nu sunt așa!

Dintotdeauna, mi-am dorit să plec din sat și să ajung cineva. Într-un loc uitat de lume nu faci nicio brânză. Trebuie să mergi acolo unde se întâmplă lucrurile cu adevărat importante… la oraș!

Așa că am bătut-o pe mama la cap și m-a trimis la școală la oraș. De provincie, e adevărat, dar măcar a fost un prim pas. Acolo am învățat ca o nebună, m-am luptat pentru fiecare notă și am fost cea mai bună din clasă. După liceu, m-am mutat în capitală și am intrat ca în brânză la facultate, fără nicio emoție.

Ei, de aici încolo a început adevărata luptă. Trebuia să-mi port singură de grijă și am mâncat multă mămăligă cu brânză. Am descoperit pe pielea mea că lumea nu este atât de amabilă și de prietenoasă cum îmi închipuiam eu… Deși mi-am făcut câțiva prieteni, am descoperit că nu te poți baza întru-totul pe cei din jurul tău și că, vorba aia, frate, frate, dar brânza-i pe bani

Dar asta nu m-a făcut să renunț, ba dimpotrivă, m-a întărit și m-a ambiționat să merg mai departe. Eu trebuia să reușesc, indiferent de greutățile de pe drum!

Am început să visez că voi lucra la o companie multinațională. Îmi amintesc filmele americane la care mă uitam când eram mică și cum visam că, într-o bună zi voi avea un birou al meu, la etajul 20 al unui zgârie-nor, cu o vedere superbă… Iubitul meu de atunci mă șicana de fiecare dată când îi împărtășeam visul meu. Îmi zicea că n-o să am eu norocul ăsta, că e greu și că, oricum, nu e mare brânză să lucrezi la corporatiști. Bineînțeles, că l-am părăsit. Nu aveam nevoie în preajmă de unul care să mă tragă în jos, un om care vrea să treacă prin viață ca prin brânză. Eu trebuia să reușesc!

După ce am terminat facultatea am început să vânez jobul visurilor mele. Ținteam direct sus. Mi-am trimis CV-ul la mai multe firme de recrutare și am așteptat cu înfrigurare. În cele din urmă a sunat și telefonul și am primit invitații la interviuri. Parcă și acum simt un fior când îmi aduc aminte. Brr.. în zadar m-am pregătit pentru interviurile alea, toți îmi mulțumeau pentru disponibilitate și îmi promiteau că mă vor suna ei în scurt timp. Și apoi liniște totală… M-au sunat vreo doi, totuși, spunându-mi că nu m-au ales pentru acel job dar că mă au în baza lor de date… Mersi mult!

Am stat și m-am gândit de ce nu am făcut mare brânză cu interviurile alea. Atunci am realizat că trebuie să o iau de jos, treptat. Și am aplicat la joburi mai simple, de intrare, cum se spune.

Astfel am reușit, în sfârșit, să obțin primul meu job! Și da, era la o companie multinațională! Ce ușurare! Entuziasmul a fost doar la început pentru că nu era chiar cum m-am așteptat… De pildă, nu era mare brânză de șeful meu, care nu se pricepea la nimic dar, în schimb, mă muncea ca pe hoții de brânză. Am muncit însă cu pasiune, mi-am îndeplinit toate sarcinile cu succes și am început să devin apreciată pentru ceea ce făceam.

După ce am prins puțin cheag ca brânza în sidilă, am urmat calea oricărui corporatist care își dorește să reușească în carieră, am lăudat pe cine trebuie, m-am ocupat cu mare atenție de sarcinile care mă scoteau în evidență, pentru că brânza dulce, mult aduce, m-am promovat pe toate căile cu putință, am fost generoasă sau zgârie brânză, după cum o cerea strategia financiară. În cele din urmă am reușit să promovez și, de atunci, evoluția a fost una accelerată.

Bineînțeles că, din când în când, cineva îmi muta brânza oferindu-mi noi provocări, dar nu degeaba ajunsesem până aici, așa că le-am făcut față cu brio.

Acum am biroul meu, deși vederea nu e chiar grozavă, mașină de serviciu, asigurare medicala full-option și intrare gratuită la fitness. Mă duc la solar din primăvară, ca să nu apar ca o brânză la prima plajă. Bineînțeles că acum nu mai pot să port scufița mea cea roșie, oricât mi-ar fi de dragă. Acum port pălării de diverse alte culori, după cum o cere situația. Ce să-i faci? Vine o vreme în viață când trebuie să mai și renunți la unele lucruri pentru a evolua…

Din nefericire, nu mai reușesc să îmi vizitez prea des mama, deși mi-e dor de ea și de pădurea copilăriei mele. De lup nu mi-e dor, pentru că sunt înconjurată mai tot timpul de lupi sau șacali. Au devenit o obișnuință. Doar dialogul cu ei s-a schimbat pentru că acum avem un limbaj specific, corporatist…

De ce ai urechile așa de mari? Pentru ca exersez ascultarea activă.

De ce ai gura așa de mare? Pentru ca vorbesc mult și asertiv.

De ce ai ochii așa de mari? Pentru că îți urmăresc performanța!

Cam asta ar fi povestea mea, de Scufiță Roșie corporatistă.

Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2012.

Tagged , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Povestea Scufiței Roșii corporatiste

  1. irealia says:

    De ce ai vocea aşa de groasă? :))
    Altfel, e foarte inspirată scufiţa asta… corporatistă! 🙂

  2. foarte inspirate raspunsurile la intrebarile din poveste….:)
    bine ca avem branza buna sa ne mai consolam cand ne e dor, tare dor de casa…:)
    multa bafta!